Duminica a 5-a din Post (a Cuv. Maria Egipteanca; Cererea fiilor lui Zevedeu)

 

Duminica a 5-a din Post (a Cuv. Maria Egipteanca; Cererea fiilor lui Zevedeu)

Patimirea Sfintului Mucenic Evpsihie

Sfintul Mucenic Evpsihie a fost nascut si crescut in Cezareea Capadochiei, din parinti de bun neam si cu dregatorie de patrician; si a petrecut fara prihana anii tineretilor lui, in intreaga intelepciune cea crestineasca. El a dus o viata fara prihana si s-a insotit cu femeie dupa legea nuntii, pe vremea imparatiei potrivnicului lui Dumnezeu, Iulian Paravatul. Inca pina a nu se sfirsi ospatul nuntii, a aratat pentru Dumnezeu, Hristosul sau, mare rivna si dragoste. Si era in cetatea aceea o capiste a unui idol necurat, care se numea "Tihis", adica noroc. Capistea aceea era vestita, pentru ca imparatul Iulian in toate zilele isi aducea necuratele sale jertfe, cind mergea in Cezareea.

Iar cind se savirsea nunta lui Evpsihie, s-a intimplat atunci de era si praznicul necuratului idol. Si vazind Sfintul Evpsihie pe elini, care atunci erau multi in Cezareea, ca mergeau sa aduca jertfe in capistea lor, s-a aprins cu rivna pentru Domnul. Luind cu sine multime de crestini, s-au dus si au sfarimat idolii si capistea idoleasca au darimat-o pina in temelie. Si indata elinii aceia au instiintat pe imparatul Iulian. Iar Sfintul Evpsihie, stiind patimirile cele ce erau sa-i vina lui pentru aceea, a impartit saracilor averea in vremea aceea si, mai inainte, se pregatea spre muceniceasca nevointa, petrecind in post si in rugaciuni.

 

Iar imparatul Iulian, cind a auzit de darimarea capistei zeilor sai care se facuse in Cezareea Capadochiei, s-a umplut de mare suparare, miniindu-se nu numai asupra lui Evpsihie, ci si asupra intregii cetati. Apoi indata a poruncit ca pe toti cetatenii cei cinstiti sa-i prinda, si pe unii cu moarte sa-i pedepseasca, iar pe altii in surghiun sa-i trimita si averile lor sa le jefuiasca; ba inca si de la toate bisericile Cezareei sa se ia averile, iar pe clerici a poruncit sa-i oblige la serviciul militar si sa-i duca cu sila in cete. Apoi a luat cinstitul nume al cetatii Cezareea, cu care se cinstise pe vremea imparatiei lui Claudiu cetatea aceea si a poruncit sa i se dea numele cel mai dinainte, adica Maza, caci asa se numea mai inainte. Si a numarat-o pe aceea printre sate, stergind-o din numarul cetatilor celor cinstite, si a pus dajdie mare asupra credinciosilor crestini, a locuitorilor de acolo; iar capistea cea darimata, cu multa graba a poruncit crestinilor sa o zideasca iarasi. Pentru ca se fagaduia cu juramint, ca nu va inceta de a face rau cetatii, nici va lasa pe Galileeni - ca asa numea el pe crestini - fara sa poarte pe grumajii si pe capetele lor bucati din capiste, pina ce se va ridica iarasi capistea cea risipita a zeilor elinesti. Si ei s-ar fi incercat sa savirseasca acel lucru, daca nu ar fi ajuns grabnica pieire pe imparatul cel urit de Dumnezeu. Iar pe Sfintul Evpsihie, a poruncit sa-l munceasca si sa-l sileasca spre jertfa idoleasca ca pe cel dintii pricinuitor al risipirii aceleia.

Deci sfintul fiind tinut in legaturi, il scoteau adesea la intrebare si il munceau, apoi il sileau la slujirea idoleasca; pentru ca i-ar fi iertat indrazneala, ca risipise capistea, numai daca s-ar fi inchinat idolilor. Insa ostasul lui Hristos nu s-a supus nicidecum, ci statea cu barbatie in marturisirea numelui lui Hristos. Atunci l-au spinzurat pe un lemn de muncire si l-au strujit cu piepteni de fier, pina la cele dinauntru, insa se intarea de ingerul ce i se aratase in munci. Apoi, dupa multe si grele munci, i-au taiat capul cu sabia si s-a vazut o minune, ca in loc de singe a curs din rani lapte si apa, si, luind credinciosii sfintul lui trup, l-au ingropat cu cinste.

Iar cetatea se chinuia de minia tiranului, mai ales cind a trecut prin tara Capadochiei asupra persilor si se apropia de Cezareea; apoi se lauda ca va risipi cetatea pina in sfirsit. Si a iesit in intimpinarea lui Sfintul Vasile cel Mare, dindu-i cinste ca unui imparat si aducindu-i spre binecuvintare trei piini de orz, cu care se hranea singur. Dar imparatul a poruncit ostasilor sai, sa ia acele piini, iar Sfintului Vasile sa-i dea o sarcina de fin, zicindu-i in batjocura: "Tu ne-ai dat orz, hrana dobitoceasca, iar tu primesti de la noi fin". Sfintul Vasile a raspuns: "Noi, o, imparate, ti-am adus de acelea cu care ne hranim, iar tu ne-ai dat hrana dobitoceasca. Cu adevarat ne batjocoresti, deoarece cu puterea ta nu poti sa prefaci acel fin in piine si in hrana firii omenesti".

Atunci, miniindu-se Iulian, a zis catre sfintul: "Sa stii cu adevarat, cu acel fin te voi hrani, cind ma voi intoarce din Persia pe aici, pentru ca voi rasturna si voi risipi aceasta cetate pina la temelie; cu plugul voi ara locul acesta, ca mai bine griu sa rodeasca decit oameni. Pentru ca poporul ascultind de sfatul tau, a indraznit a strica chipul si capistea Fortunii, adica a Norocului".

Imparatul zicind aceasta cu minie, s-a dus in calea sa. Dar a pierit acolo degraba, fiind ucis de Marele Sfint Mucenic Mercurie, precum se scrie de aceasta in viata Sfintului Vasile cel Mare. Apoi, dupa uciderea lui Iulian, poporul din Cezareea a zidit o biserica foarte frumoasa deasupra mormintului Sfintului Mucenic Evpsihie si au izvorit izvoare de tamaduiri din sfintele lui moaste, spre slava lui Hristos Dumnezeul nostru, Cel impreuna cu Tatal si cu Sfintul Duh slavit in veci. Amin.Sfintul Mucenic Vadim din Persia

In vremea uciderii sfintilor patruzeci de mucenici din Persia, a fost prins si Sfintul Vadim arhimandritul, impreuna cu sapte ucenici ai sai, si din porunca imparatului Savorie au fost inchisi in temnita. Acest sfint era din cetatea Vitlaplata, de neam foarte bogat si, cind a voit sa se faca monah, toata bogatia sa a impartit-o saracilor. Apoi, zidindu-si o manastire afara din cetate, vietuia intr-insa, cu fapte bune, sirguindu-se in toate a placea lui Dumnezeu si a implini voia cea sfinta a Lui; pentru ca era barbat plin de dar si de adevar, vas ales al lui Dumnezeu.

Acest cuvios parinte, purtindu-se cu intelepciune dumnezeiasca si fiind desavirsit, s-a suit la muntele Domnului, a locuit in locul cel sfint al Lui, a luat binecuvintare de la Dumnezeu, Mintuitorul sau, si a vazut fata Dumnezeului lui Iacov. Acesta era in acele vremuri in Persia, ca niste aluat la framintat, fiind din aluatul cel desavirsit mucenicesc, al marturisirii lui Hristos, prin care cei neputinciosi s-au intarit in credinta. Acesta era cu adevarat piatra credincioasa taiata din muntii aceia, care de la inceput au fost credinciosi, preot ales al lui Dumnezeu, povatuind pe multi la calea mintuirii, care isi pusese viteazul si neschimbatul sau scop catre mucenicia cea catre Hristos, aratind mare rivna pentru Dumnezeul sau. Si atit de curat s-a aratat, incit nici un lucru rau nu avea loc intr-insul; lacomia era departe de el, iar poftirile fiind stinse intr-insul, nu puteau sa-l vatame, incit chiar Mamona, cunoscind bunatatea lui, s-a minunat. Aurul nici nu indraznea sa vina inaintea fetei lui, pentru ca bogatiile erau dispretuite de dinsul, mindria s-a smerit inaintea lui, mintea cea inalta ca praful s-a calcat de dinsul, iar saracia si blindetile l-au cuprins, dreptatea a privit spre dinsul si adevarul a rasarit in el, dragostea a cuprins grumajii lui, pacea l-a sarutat si de dinsul s-a bucurat, o intocmire si o minte s-a sadit in el si de toate rodurile cele drepte era plin acest barbat, ca multe bunatati erau intr-insul; iar din roadele lui duhovnicesti toti s-au saturat cu dulceata.

Acesta a petrecut patru luni in temnita, legat impreuna cu ucenicii lui, batut aspru in toate zilele, rabdind toate cu barbatie, pentru nadejdea si adevarata credinta, care o avea catre Dumnezeu. In acea vreme era un oarecare barbat cu numele Nirsan, boier mare al cetatii, care se numea Aria, fiind in hotarele ce se numeau Vidghern. Acest Nirsan era crestin si fiind silit de imparatul sa se inchine soarelui, dupa ce n-a voit sa se lepede de sfinta credinta in Hristos Domnul, l-a incuiat in temnita. Dupa aceea, slabind prin imputinarea sufletului si infricosindu-se cu inima de muncile cele ce era sa patimeasca, n-a stat pina la sfirsit, precum incepuse, in marturisirea lui Hristos. Caci, iubind viata aceasta de putina vreme si asteptind desarta cinste, de la imparatul cel muritor, s-a lipsit de viata cea dumnezeiasca si de cinstea cea vesnica. Insa n-a putut a se indulci de desfatarile lumii acesteia, precum mai pe urma va arata cuvintul, ci fugind de mucenicie, a cazut in munci; cautind slava cea paminteasca, a cistigat necinstea, de vreme ce pe imparatul cel de putina vreme l-a cinstit mai mult decit pe Cel vesnic si ceresc. Si a dat stire despre sine, ca toate cele ce imparatul Savorie le va porunci, este gata a face.

Imparatul auzind, s-a bucurat foarte si aducindu-si aminte de Sfintul Vadim, i-a poruncit sa-l elibereze din legaturi si sa-l duca din temnita la palatul sau. Si a zis catre boierii care stateau inaintea lui: "Daca Nirsan va ucide cu mina sa pe Vadim, apoi sa se dezlege din legaturi si sa ia el toate averile lui Vadim". Si i-a spus indata lui Nirsan acele cuvinte imparatesti, iar el a fagaduit, ca in toate sa faca voia imparatului. Deci, a adus pe Sfintul Vadim la Nirsan si l-a pus in mijloc, iar ticalosul Nirsan luind sabia, s-a apropiat ca sa ucida pe mucenicul lui Hristos, dar, fiind cuprins de un cutremur, cind a voit sa loveasca pe mucenic, s-a facut ca o piatra nemiscata.

 

 

 

Iar robul lui Dumnezeu cautind spre el, a zis: "Pina intr-atit a crescut rautatea ta, o, Nirsane, incit, nu numai ca te-ai lepadat de Dumnezeu, ci si pe robul Lui voiesti a-l ucide? Vai tie, tica-losule, ce vei face in ziua aceea, cind vei sta inaintea infricosatei judecati, ca sa dai un raspuns Dumnezeului Celui vesnic? Eu, o, ticalosule, ma savirsesc in chinuri pentru Hristosul meu, insa n-as fi voit ca din miinile tale sa fiu ucis, ci de la altul oarecare as fi dorit, ca sa sufar moartea aceasta". Iar Nirsan, rusinindu-se de cuvintele acelea si neputind sa faca porunca aceea, statea tremurind. Dupa aceea, facindu-si fata ca piatra si inima intarindu-si ca fierul, a lovit cu sabia in grumaji pe mucenic. Dar de vreme ce miinile ucigasului tremurau, era nevoie ca nu cu o lovire, ci cu mai multe sa taie pe sfintul. Deci, lovindu-l de multe ori cu sabia in grumaji, abia a putut savirsi taierea. Iar Cuviosul Vadim, intr-o chinuire ca aceea, si-a dat sfintul lui suflet in miinile lui Dumnezeu. Si toti necredinciosii care erau acolo, s-au mirat de rabdarea mucenicului, de vreme ce era nemiscat ca un stilp, primind lovirile de sabie de mai multe ori. Iar pe ucigasul acela il batjocoreau ca pe un fricos si ocarindu-l, se departau de el. Apoi, nu dupa multa vreme, ucigasul acela si-a luat plata cea vrednica dupa faptele sale, caci cu multe feluri de rautati fiind prins, a pierit de sabie, singur el fiindu-si ucigas in a sa deznadejde.

 

 

 

Sfintul Vadim s-a sfirsit prin mucenicie, in 8 Aprilie, intru Domnul nostru Iisus Hristos. Iar trupul sfintului mucenic, fiind aruncat afara din cetate, oamenii cei cucernici luindu-l in taina, l-au ingropat cu cinste. Iar cei sapte ucenici ai lui, care ramasesera in temnita, au petrecut patru ani acolo, pina la moartea imparatului Savorie. Iar dupa sfirsitul aceluia s-au liberat cu pace si li s-a poruncit sa petreaca in a lor credinta, cu darul Domnului nostru Iisus Hristos, a Carui slava este in veci. Amin.

Tot in aceasta zi, pomenirea sfintilor mucenici cei ce s-au savarsit in robie in Persida.

Sapor imparatul persienesc, pe la al cincizeci si treilea an al imparatiei sale, venind asupra pamantului romanilor, a stapanit cetatea numita Vizada. Omorand pe ostasii de acolo si pe cei ce puteau purta arme, pe cealalta nerazboinica gloata, impreuna cu batranii, copiii si femeile, pe episcopul Iliodor, si pe Disa si pe Maniav prezbiterii, si pe toti cei ai clerului i-a lasat in pace. Cand fu aproape de sfarsit, episcopul Iliodor a hirotonisit in locul sau, pe prezbiterul Disa. Si inaltandu-se de catre cei bisericesti obisnuita doxologie, mai marele vrajitor Adelfor, a instiintat pe Sapor, ca crestinii lasati in pace de el, inaintand pe Disa, hulesc asupra imparatului si asupra credintei lui. Atunci din porunca imparatului au fost adusi trei sute de barbati si, neplecandu-se a aduce cinste soarelui si focului, li s-au taiat capetele. Din care douazeci si cinci de iubitori de viata, spre pierzarea lor, s-au alipit de imparatul si au alergat la el, plecandu-se lui. Insa unul cu numele Avdiisus, neprimind rana de moarte, nu a murit impreuna cu ceilalti. Care in urma barbateste propovaduind cuvantul lui Dumnezeu, oarecare pagan navalind asupra-i, l-a omorat cu sabia, si a primit taierea cu placere. Caci se necajea si suspina, ramanand singur cu cei impreuna mucenici.

Sursa CrestinOrtodox.ro