Duminica a 26-a dupa Rusalii - Pilda bogatului caruia i-a rodit tarina

 

Duminica a 26-a dupa Rusalii - Pilda bogatului caruia i-a rodit tarina - Sfânta Evanghelie din Duminica a XXVI-a după Rusalii a fost rânduită de Biserică să fie citită în această primă duminică a Postului Naşterii Domnului. Pilda bogatului căruia i-a rodit ţarina nu se referă la un om anume, ci bogatul lacom, nemulţumitor şi nemilostiv poate fi orice om ajuns într-o stare de robie a sufletului său, printr-un ataşament exclusiv de bunurile materiale limitate şi trecătoare din lumea aceasta. În Sfânta Scriptură, bogăţia şi sărăcia nu sunt un scop în sine, ci ele pot fi prilej de apropiere sau de îndepărtare de Dumnezeu şi de semeni.

"Zis-a Domnul pilda aceasta: Unui om bogat i-a rodit din belsug tarina. Si el cugeta in sine, zicand: Ce voi face ca nu am unde sa adun roadele mele? Si a zis: Aceasta voi face: Voi strica hambarele mele si mai mari le voi zidi si voi strange acolo toate roadele mele si bunatatile mele; si voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunatati stranse pentru multi ani; odihneste-te, mananca, bea, veseleste-te. Insa Dumnezeu i-a zis: Nebune! In aceasta noapte vor cere de la tine sufletul tau. Si cele ce ai pregatit ale cui vor fi? Asa se intampla cu cel ce-si aduna comori pentru sine insusi si nu se imbogateste in Dumnezeu."  (Luca 12, 16-21)

Sfanta Evanghelie din  Duminica a 26-a dupa Rusalii ne prezinta chipul unui bogat lacom, nemultumitor si nemilostiv, ajuns intr-o stare de robie a sufletului sau, printr-un atasament exclusiv de bunurile materiale limitate si trecatoare din lumea aceasta.

Evanghelia ne arata ca, deodata, pe neasteptate,  Dumnezeu i-a facut bogatului o surpriza cu o recolta foarte mare de cereale, ca sa vada cum o foloseste.

Dumnezeu l-a miluit din belsug pe bogat fara ca acesta sa fi avut vreun merit; i-a facut un mare dar, asteptand ca si el, la randul sau, sa faca daruri altora. Dar nu a fost asa.  Recolta aceasta neasteptata, in loc sa il umanizeze pe bogat, il dezumanizeaza; in loc sa il apropie de Dumnezeu si de semeni, il indeparteaza de Dumnezeu si de semeni, il insingureaza.  De ce? Pentru ca atitudinea lui spirituala fata de un dar material neasteptat care vine din marinimia lui Dumnezeu devine  o atitudine patimasa,  care-i schimba insusi modul de a rationa, il "innebuneste" din cauza lacomiei sufletului sau pentru bunurile materiale.  In loc sa multumeasca lui Dumnezeu si sa ii ajute pe semenii sai care au nevoie de hrana, bogatul lacom uita de Dumnezeu si de semeni. El nici nu multumeste lui Dumnezeu, nici nu miluieste pe saraci, ci se gandeste doar la sine,  se asigura material, dar se insingureaza spiritual,  nu se consulta cu nimeni, ci vorbeste doar cu sine insusi, pentru ca se gandeste numai la sine insusi.

"Suflete, ai multe bunatati stranse pentru multi ani;  odihneste-te, mananca, bea, veseleste-te"(Luca 12, 19).

Deci, bogatul era stapanit de o lacomie fara margini si o  iubire patimasa de sine,  despre care Sfintii Parinti ai Bisericii invata ca este inceputul tuturor patimilor. Sfantul Maxim Marturisitorul spune caiubirea de sine  a omului a devenit, prin acceptarea ispitei diavolului (cf.  Fac. 3, 6), iubire trupeasca (patimasa) de sine. Aceasta a facut ca grija lui principala sa fie, de-atunci, aceea de  a discerne intre ceea ce este placut si ceea ce este dureros, pentru a alege fara abatere doar placerea simturilor, considerata ca fiind binele vrednic de dorit.  Asa a ajuns omul sa cultive, de fapt,principiul propriei sale morti,  considerandu-l, din inselare, plenitudine a fiintarii lui. Asadar, in jurul iubirii patimase de sine, ne spune Sfantul Maxim,  "se invarteste, ca un fel de cunostinta amestecata, toata experienta placerii si a durerii, din pricina carora s-a introdus in viata oamenilor tot namolul relelor..."1.

Astfel, pacatul ca rupere a comuniunii de iubire a primilor oameni (Adam si Eva) cu Dumnezeu, prin nerecunostinta, neascultare, nepostire si nepocainta, a avut ca urmare moartea spirituala si fizica a omului (cf.  Romani 6, 23).  Pentru Adam si Eva, darurile create si limitate au devenit mai importante decat Creatorul si Daruitorul lor nelimitat si vesnic. Atitudinea lor n-a fost euharistica, ci posesiva si exploatatoare.  Profitul devine mai valoros decat Persoana.  Dar cand omul pierde comuniunea sa cu Dumnezeu-Creatorul, creatia devine ostila omului, iar relatiile dintre oameni se degradeaza (cf.  Facere 3, 1-18).  Cand creatia inceteaza de a mai fi fereastra si scara de urcus spiritual al omului spre Dumnezeu, ea devine zid despartitor, idol si mormant al omului  (cf.  Facere 3, 19).

Iar din acest determinism inrobitor al pacatului - fiindca si iubirea placerii, si refuzul durerii nasc deopotriva patimile - firea omeneasca a putut fi eliberata numai prin iconomia Intruparii Fiului si Cuvantului lui Dumnezeu,  "tinta fericita (sfarsitul) pentru care s-au intemeiat toate"2. Numai  prinHristos Domnul si  in  El,  firea umana a biruit definitiv atat puterea ispitei placerii, cat si pe cea a fricii de durere.  Astfel a fost dobandita pentru om putinta nepatimirii, adica a libertatii desavarsite fata de pacat si fata de patimile egoiste - boli sufletesti prin care el este subjugat si impins spre moarte de duhurile viclene.

Prin Intruparea Domnului, spune Sfantul Maxim, veacurile pregatirii tainei celei din veac ascunse (cf.  1 Tim. 3, 16) s-au incheiat, dar cele in cursul carora  "ne va arata Dumnezeu bogatia covarsitoare a bunatatii Lui, lucrand in cei vrednici indumnezeirea"3, n-au ajuns inca la sfarsit. Cand se vor implini si acestea, El se va uni cu toti,  "dupa har, cu cei vrednici"  si  "in afara de har, cu cei nevrednici"4. Celor dintai li se va darui astfel o bucurie negraita si nesfarsita, in timp ce pentru ceilalti ramanerea in afara harului si a legaturii iubirii va fi traita ca un chin nemasurat si vesnic, pentru ca s-au inchis iubirii Lui pe care au refuzat-o.

O asemenea atitudine fata de Dumnezeu, fata de creatie si fata de semeni, ca si cea a bogatului din Evanghelia de azi, se vede la omul contemporan secularizat, a carui gandire autosuficienta nu se mai refera la Dumnezeu,  omul insusi nu mai este chipul lui Dumnezeu, nu are nimic transcendent si etern in el.  El parca este condamnat sa se multumeasca doar cu o existenta efemera si cu fericirea limitata pe care o procura avid si cu orice pret in lumea materiala limitata si perisabila.  Toate acestea se realizeaza in societatea secularizata care isi este suficienta siesi,  se inchide in ea insasi ori devine totalitarista si opresiva in numele sau sub pretextul unor idealuri ca libertatea, egalitatea, unitatea, progresul, pragmatismul etc., care se transforma repede in idoli sau in ideologii ale puterii.  Comunitatea contemporana, chinuita de egoism si indiferenta, a devenit astfel o simpla "existenta comunitara", lipsita de roadele adevaratei comuniuni izvorate din iubire si ajutorare.  Intr-un spatiu al profitului neconditionat, oamenii sunt transformati adesea in obiecte sau in cifre cu semnificatii economice.  Unii sociologi contemporani au afirmat ca dintre toate civilizatiile existente pana acum in istorie, civilizatia actuala este cea mai narcisista, care iubeste sa se vada pe sine si sa se asculte pe sine, sa se laude pe sine, sa se rezeme doar pe sine si sa fie siesi suficienta. Omul narcisist nu are alta preocupare decat propria persoana. De aceea, civilizatia narcisista este de fapt o civilizatie autosuficienta, aroganta si individualista, fara referire la valori eterne sau transcendente.

Viata omului care traieste fara a se mai raporta la Dumnezeu si la semeni este de obicei impovarata de atasarea cu patima de bunurile vremelnice, de anumite persoane, de slava si privilegiile demnitatilor lumesti, de cautarea aproape cu disperare a placerii egoiste. Astfel, omul uita usor, asa cum constata Sfantul Ioan Gura de Aur, ca Dumnezeu a unit lumea aceasta "cu luptele, ostenelile, sudorile", ca veacul de acum este doar "stadion", iar abia cel ce va sa fie este "cununa". Irationalitatea celui care se supune de voie "celor mai slabe ca umbra", adica patimilor egoiste, este insa platita scump inca de aici,  prin trairea continua si chinuitoare a spaimei de a pierde obiectul patimii sale,  pierdere care va veni inevitabil. Insa perceperea vremelniciei realitatilor din lumea de acum poate deveni pentru om prilejul providential pentru ca el sa-si ridice privirea mintii si toata dorirea sa catre statornicia si bucuria netrecatoare a valorilor spirituale. Atunci nu-l va mai tulbura nimic din cele ce i se intampla in viata aceasta si-L va slavi pe Dumnezeu in orice imprejurare a vietii, asa cum invata Sfantul Ioan Gura de Aur, zicand:  "Iti merge bine? Binecuvinteaza pe Dumnezeu, si binele ramane. Iti merge rau? Binecuvinteaza pe Dumnezeu, si raul se duce".

Insa omul secularizat contemporan percepe aceasta lume ca si cum ar fi realitatea ultima si unica, pe care o foloseste ca si cum Dumnezeu Creatorul ar fi absent din creatie.  Astfel, omul nu mai este responsabil in fata Creatorului si se comporta in creatie de o maniera egoista, posesiva si chiar iresponsabila, fara a se ingriji de viata generatiilor viitoare.  Lacom de castig sau profit imediat si nelimitat, omul secularizat exploateaza in mod excesiv si nerational pamantul, fara sa-i protejeze sanatatea sa naturala. Prin urmare, omul nu mai sfinteste pamantul, ci il otraveste, il degradeaza si-l imbolnaveste.  Ca atare,  criza ecologica sau criza mediului inconjurator este o consecinta a crizei universului interior sau spiritual al omului secularizat.  Acesta nu mai ia in considerare  legatura de viata  care exista intre creatie si Creator, intre dar si Daruitor. Omul uita sau nu vrea sa-si mai aminteasca de faptul ca Dumnezeu este daruitorul existentei create, natura si om. Asadar, libertatea omului, a fiecaruia si a tuturor impreuna, este cea care poate transforma o legatura sanatoasa si sfanta a vietii intr-o legatura a degradarii si a mortii.

Pe de alta parte, ratiunea umana credincioasa si rugatoare vede toata  creatia ca dar al lui Dumnezeu,  un dar care trebuie cultivat si impartasit. Deci, ea este o casa euharistica sau recunoscatoare in fata Ratiunii divine care a creat lumea. Mai mult, ratiunea rugatoare  considera pe fiecare om ca fiind o icoana sau un chip al lui Hristos.  In rugaciune, ratiunea umana contempla intreaga creatie in iubirea si mila lui Dumnezeu, iar nu in singuratate si suficienta sau in incertitudine si hazard.  Hristos ne spune ca trebuie sa ne iubim aproapele asa cum El il iubeste, asa cum Dumnezeu il iubeste (cf.  Ioan 15, 12). Adica  noi trebuie sa iubim pe aproapele in prezenta lui Hristos si cu iubirea pe care Hristos ne-o daruieste in Duhul Sfant.  De aceea, Sfintii Parinti fac diferenta intre iubirea naturala egoista, care e deseori marcata de pacat, si iubirea ca dar al Duhului Sfant, care este comunicat in rugaciune si in toata viata sacramentala a Bisericii. Nu trebuie deci sa ne iubim aproapele intr-un mod posesiv si utilitarist, ci in mod  euharistic  (recunoscator), ca prezenta si dar pentru o comuniune sfanta si mantuitoare (cf.  Matei 25, 31-46), ca intalnire cu Hristos prin chipul uman al aproapelui nostru nevoias. Ratiunea luminata de credinta rugatoare confirma adevarul ca  fiinta umana este creata pentru viata vesnica,  pentru Inviere, pentru a participa la bucuria si iubirea infinite ale lui Dumnezeu, pentru ca cel ce iubeste pe Hristos va fi mentinut vesnic de Hristos in aceasta iubire divino-umana. De asemenea,  dogmele credintei crestine sunt dogmele vietii vesnice si ale libertatii infinite,  intrucat continutul lor intim si ultim este iubirea insasi a lui Hristos Cel Rastignit si Inviat, Care ne reveleaza si ne comunica viata infinita si vesnica a Sfintei Treimi.

Asadar,  Evanghelia de azi, randuita de Biserica sa fie citita la inceputul Postului Nasterii Domnului, ca perioada de urcus interior al sufletului in comuniunea sfintilor implinitori ai voii lui Dumnezeu si pregatire duhovniceasca pentru intampinarea marii sarbatori a Craciunului,  este un indemn la schimbarea modului de a vietui, cautand mai intai de toate  "imbogatirea in Dumnezeu"  prin comuniunea cu El in rugaciune si cu semenii in faptele iubirii milostive. Perioada postului este un interval de timp in care omul trebuie sa asculte mai mult cuvantul lui Dumnezeu din Scripturi si din Scrierile Sfintilor, sa posteasca si sa se roage mai mult.

Postul pacifica patimile egoiste, lumineaza mintea, sfinteste simtirile, schimba atitudinea si comportamentul fata de oameni si fata de natura, intelegandu-le pe toate in lumina prezentei iubitoare a lui Dumnezeu.  Astfel invatam sa  "avem gandul (gandirea) lui Hristos"  (1 Corinteni 2, 16), sa vorbim duhovniceste ca Hristos:  "Daca vorbeste cineva, cuvintele lui sa fie ca ale lui Dumnezeu"  (1 Petru 4, 11) si sa traim duhovniceste:  "umblati intru iubire, precum si Hristos ne-a iubit pe noi"  (Efeseni 5, 1-2;  cf.  Coloseni 3, 1-4 si 17). Asadar,  postul sfinteste gandul, cuvantul si fapta noastra. De la cuvantul demolator, degradant si tulburator, care ia forma jignirii, a minciunii, a defaimarii, a clevetirii, a judecarii aproapelui nostru, postul si rugaciunea ne ajuta sa trecem la cuvantul ziditor, care intareste comuniunea dintre oameni; care nu injoseste, ci inalta; care nu dezbina, ci uneste.  De aceea, Sfintii Parinti spun ca atunci  postim cu adevarat cand ne infranam si de la vorbirea de rau sau de la judecarea altora.

Prin credinta dreapta si vietuire sfanta, crestinul rastigneste in el patimile egoiste (mandria, lacomia si lenea sau comoditatea), lupta impotriva autosuficientei si autoafirmarii ca multumire de sine si ca lauda de sine.

Existenta egoista pacatoasa, numita simbolic "trup" sau "carne", inteleasa nu ca materie, ci ca despartire sau instrainare a omului de Dumnezeu si ca autosuficienta sau autoafirmare egoista, in afara comuniunii de iubire, poate fi vindecata numai prin refacerea comuniunii duhovnicesti a omului cu Dumnezeu:  "Dar voi nu sunteti in carne, ci in Duh, daca Duhul lui Dumnezeu locuieste in voi. Iar daca cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui. Iar daca Hristos este in voi,trupul este mort pentru pacat; iar Duhul, viata pentru dreptate.  (...) Daca vietuiti dupa trup, veti muri, iar daca ucideti, cu Duhul, faptele trupului, veti fi vii"  (Romani 8, 9-10 si 13).

Intrucat "faptele trupului", ca manifestari ale existentei umane egoiste si cazute, impiedica pe om sa intre in Imparatia iubirii si sfinteniei vesnice a lui Dumnezeu,  vremea postului, unit cu rugaciunea, Spovedania, Impartasania si milostenia, este o perioada de pregatire pentru a primi lumina Betleemului in sufletele noastre.  Astfel, simtim ca Hristos Se naste in sufletul nostru, aducand in el pacea si bucuria cereasca, pentru ca  pe pamant sa fie pace si intre oameni bunavoire,  spre slava Preasfintei Treimi si mantuirea oamenilor. Amin.

† Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane

Ziarul Lumina

CrestinOrtodox.ro