Duminica a XXI a dupa Rusalii
Pilda
semănătorului (Luca 8, 5-16; Matei 13,1; Marcu 4,1)
a)
Agricultorul şi câmpul
Această
parabolă a fost spusă la începutul primului an al activităţii publice a
Domnului. In ziua aceea a ieşit Iisus din casă şi S-a aşezat pe ţărmul mării şi
s-au adunat la El mulţimi numeroase, aşa încât El a intrat în luntre şi stătea
în ea şi toată mulţimea şedea pe ţărm. Şi multe lucruri le-a grăit El în
parabole (Matei 13,1-3). Tot de aici a rostit şi parabola aceasta a
semănătorului. Să notăm că în vremea aceea şi până de curând semănatul grâului
nu se făcea, precum se face astăzi, mecanizat. Atunci lucrau câmpul cu animalele,
în timp ce semănatul se făcea cu mâna, cu o anume tehnică, aşa încât seminţele
să cadă uniform pe tot câmpul. Această imagine o aveau în minte iudeii când
L-au auzit pe Hristos rostind această parabolă.
Insă agricultorul, înainte de a semăna câmpul, trebuia
să-l pregătească: să-l cureţe, să-i scoată pietrele sau buruienile, să-l are şi
de abia apoi să semene. Nimeni nu seamănă pe un câmp nepregătit. Şi totuşi, Hristos ne prezintă în această parabolă un agricultor
care seamănă pe un câmp fără să ne spună că l-a pregătit. Şi desigur nu
întâmplător, deoarece agricultorul din această parabolă este El, Iisus Hristos,
în timp ce câmpul este sufletul nostru. Pregătirea sufletului nostru pentru ca
sămânţa să fie primită este sarcina noastră, şi nu a lui Hristos, Care nu
intervine în cele „intime" ale noastre. Noi singuri trebuie să scoatem
pietrele şi buruienile dinăuntru, aşa încât să putem primi sămânţa. Gătiţi
calea Domnului, drepte faceţi-I cărările! (Matei 3, 3). Şi în timp ce
semănătorul semăna, o sămânţă a căzut pe drum, alta pe piatră, alta între
buruieni şi alta în pământ bun. Agricultorul dorea, desigur, ca toate seminţele
să cadă pe pământul cel bun. Insă ele n-au căzut aşa, pentru că nu tot pământul
era bun. Iar Hristos, în continuare, a explicat ucenicilor Săi: seminţele care
au căzut pe drum sunt cei care au auzit cuvântul lui Dumnezeu, dar la care a
venit diavolul şi le-a luat din inimile lor, pentru a nu crede. Hristos nu
spune întâmplător că seminţele au căzut pe drum, şi nu în apă sau pe lemn.
Vrea, cu această imagine, să prezinte felul omului, care şi-a făcut din inima
sa „trecere liberă". Oricine vrea intră şi iese cum vrea. Intră şi sămânţa
cuvântului dumnezeiesc, dar intră şi diavolul şi strică sămânţa. Seminţele care
au căzut în pământ pietruit sunt cei care ascultă cuvântul, îl primesc cu
bucurie, dar nu au rădăcină. De aceea, cred pentru puţin şi, când vine vremea
încercării, se îndepărtează. Aceştia sunt cei care au primit cuvântul lui
Dumnezeu cu uşurătate, cu un entuziasm exterior. „Aa, bine! Bine!", zic
ei. Şi după ce se dezumflă entuziasmul, se fac precum frunzele îngălbenite ce
cad din pom la prima adiere de vânt şi se pierd. Seminţele care au căzut între
buruieni sunt cei care au ascultat cuvântul, dar sunt copleşiţi de griji, de
bogăţie sau de desfătările vieţii, înecându-se în acestea, şi nu rodesc. Pentru
ca seminţele să prindă în pământ, au nevoie de grija noastră - să le udăm şi
celelalte -, altfel, nu vor rodi. Aşa se întâmplă şi cu cuvântul lui Dumnezeu. Când
doar îl auzim, fără să-l „udăm", fără adică să ne îngrijim să facem şi în
faptă, în trăire, rugăciune, studiu, nu duce la nici un rezultat. Suntem
vinovaţi înaintea lui Hristos pentru această indiferenţă: că am lăsat să se
usuce în noi sămânţa dumnezeiescului cuvânt. Sămânţa care a căzut pe pământ bun
sunt cei care au auzit cuvântul şi, cu inimă bună, îl păstrează înăuntru şi
rodesc cu răbdare. Sămânţa aceasta rodeşte nu pentru că a căzut întâmplător pe
un pământ bun, ci pentru că este îngrijită cu răbdare (v. Luca 8,15). Pentru că
sunt îndeplinite condiţiile potrivite: rugăciunea, viaţa curată şi celelalte.
Altfel,
sămânţa nu aduce rod. Aşa se întâmplă şi cu bobul de grâu: nu ajunge doar să
cadă în pământ bun şi gata! Agricultorul trebuie să arunce îngrăşăminte, să
plivească de buruieni şi celelalte. Toate acestea necesită străduinţă şi
răbdare. Hristos continuă să semene. Seamănă şi în pământul nostru. Şi vrea ca
sămânţa Sa mântuitoare să cadă întotdeauna pe pământ bun, pentru a aduce roadă
multă. Să facem deci din inima noastră pământ bun! Să ne străduim toată viaţa,
cu răbdare, spre bucuria Domnului nostru Iisus Hristos!
b)
Cel mai prost pământ
Iisus
ne-a spus în pilda aceasta că cele mai multe seminţe au căzut aiurea: pe drum,
pe pietre, în buruieni. Cele mai puţine au căzut în pământ bun şi au adus
roadă. Iar Sfântul Ioan Gură de Aur, gândindu-se la asta, comentează: „Trei
sferturi din sămânţa folosită de agricultor s-a pierdut. Doar un sfert a adus
roadă. Iar Hristos ştia asta de la început. In ciuda acestui fapt, continuă să
semene, învăţându-ne pe noi să nu fim dezamăgiţi de rezultate, ci să continuăm
să semănăm cuvântul lui Dumnezeu cu inimă largă. Şi, un alt lucru important,
seminţele care s-au pierdut nu s-au pierdut toate în aceeaşi parte. Unele s-au
pierdut pentru că au căzut pe piatră, altele pentru că au căzut între buruieni
şi altele pentru că au căzut pe drum. Lucru ce înseamnă că drumul pierzaniei nu
este unul singur pentru toţi. Nu e un singur drum care conduce la iad." Oricât
de bună ar fi sămânţa, când cade pe drum, pe pietre, în buruieni, nu prinde, ci
se usucă, şi pentru asta nu e răspunzătoare sămânţa. Asta înseamnă că oricât de
bun ar fi predicatorul cuvântului dumnezeiesc, atunci când vorbeşte pe drumuri,
prin pietre, prin buruieni, nu va avea rezultatul dorit. Un exemplu
cutremurător: predica desăvârşită rostită pe pământ a fost rostită de Iisus
Hristos. Nimeni nu a vorbit cu atâta înţelepciune, cu atâta discernământ, cu
atâta dragoste, cu atâta bunătate, aşa cum a vorbit Hristos. Insă fariseii,
care erau un mare nimic înaintea Domnului, nu s-au folosit de predica Lui
câtuşi de puţin. Nu i-a atins deloc. Parcă Hristos vorbea pietrelor
neînsufleţite. Şi sigur nu era de vină pentru asta înţelepciunea, adică Hristos,
ci erau de vină cei care ascultau înţelepciunea. Asta ne dă ocazia să spunem că
nu preoţii sunt de vină că oamenii nu merg la biserică, ci oamenii care şi-au
făcut din inimile lor pietre, drumuri şi bălării. Dimpotrivă, oricât de slabă
ar fi sămânţa, când cade în pământ bun tot va produce ceva, chiar dacă mai
puţin. Lucru ce înseamnă că oricât de slab ar vorbi un predicator al Domnului,
ascultătorul care îl aude cu inimă bună, cu inimă largă, tot va prinde ceva să
se folosească, deoarece îi cere inima. E precum cel însetat: dacă va găsi un ciorchine
de strugure în care o boabă e bună şi zece stricate, le va arunca pe cele zece
şi o va mânca pe cea bună, pentru că îi cere organismul. Se poate deci ca
predicatorul cuvântului dumnezeiesc să ne spună zece cuvinte nefolositoare şi
doar unul bun. Cel care însetează însă, care are o dispoziţie să audă ceva
folositor, va răpi şi acest singur cuvânt bun şi-l va pune în faptă. în timp ce
acela care are o dispoziţie rea va arunca acest cuvânt bun şi se va lipi de
cele zece cuvinte nefolositoare. Cel mai rău nu este însă ca sămânţa să cadă pe
piatră, pe drum sau pe buruieni, ci cel mai rău este ca acela în care cade să
aibă un „mecanism" satanic care să nu lase sămânţa să cadă nici măcar pe
piatră sau pe drum sau în buruieni, ci să o spulbere departe, îna-inte de a
cădea pe pământ. Acela îşi închide de la început urechile pentru a nu auzi
cuvântul mântuitor al Domnului. Un exemplu înfricoşător: întâiul Mucenic Ştefan
s-a apărat împotriva sinedriului, iar aceştia, deşi au văzut faţa lui ca o faţă
de înger (Fapte 6,15), auzind acest înger vorbind despre Hristos, fremătau de
furie în inimile lor şi scrâşneau din dinţi împotriva lui (Fapte 7, 54). Apoi
strigând cu glas mare, şi-au astupat urechile şi într-un cuget s-au năpustit
asupra lui şi, scoţându-l afară din cetate, îl loveau cu pietre (Fapte 7,
57-58).
In
această situaţie înfricoşătoare au ajuns şi fariseii. Nu suportau să audă
cuvintele lui Hristos. De cum Hristos îşi deschidea sfânta Lui gură, aceştia se
înfuriau şi îl atacau. De câte ori n-aa încercat să-L omoare din pricina
cuvintelor Lui! (v. Ioan 10, 31). Şi pentru că în popor ei erau „crema"
evlaviei, iată decăderea omului! Astfel de oameni există mereu, pretutindeni,
şi astăzi.
Imi
amintesc că în urmă cu câţiva ani, mergând cu treburi prin Atena, s-a apropiat
de mine un tânăr care m-a întrebat: - Ce credeţi despre reîncarnare?
-
De unde ştii că după moarte există reîncarnare?, l-am întrebat la rândul meu.
Ai murit ca să vezi?
-
Dar tu de unde ştii că nu este? Ai murit ca să vezi?
-
Suntem în mijlocul drumului şi nu putem continua aici discuţia. Doar un lucru
vă spun. Precum vedeţi, sunt cleric ortodox şi cred în învăţătura lui Hristos
care îmi spune că există Raiul şi iadul. Sunt deci sigur că după moarte nu
există reîncarnare. Tu doar gândeşte-te, dacă există iadul, care va fi soarta
ta!
-
Eşti obsedat!, mi-a strigat furios.
Apoi
a fugit de lângă mine.
Dumnezeu
să ne păzească de astfel de cădere, de astfel de moarte duhovnicească!
c)
Predicator şi ascultător
Agricultorul
se duce la câmp uneori să sape, alteori să semene, alteori să secere. în
această pildă, el a mers să semene. Pentru că Cel Care a ieşit să semene era
Hristos. A venit pe pământ pentru a semăna, şi nu pentru a culege. El continuă
să semene prin „reprezentanţii" Săi, preoţii, şi va semăna până la a Doua
Venire. Cu adevărat o mare răspundere pentru noi, preoţii, care semănăm în
numele lui Hristos!
Ar
trebui să ştim că cuvintele noastre în sine înrâuresc auditorul nostru în jur
de 7%; tonul vocii noastre în jur de 23%, iar poziţia şi manifestarea trupului
nostru 70%. Adică ceea ce acţionează cu cea mai mare înrâurire asupra
ascultătorilor noştri este limbajul trupului, care se direcţionează dinăuntrul
nostru în măsura în care credem ceea ce spunem şi se întipăreşte inconştient în
mişcările mâinilor noastre, în expresia feţei noastre, în „jocul" ochilor
noştri. Copilaşii, chiar şi pruncii, înţeleg dacă-i iubim sau nu din limbajul
trupului. Nici măcar pe aceştia nu putem să-i prostim.
Lucru
ce înseamnă că, dacă vrem, ca preoţi, ca predica" noastră să aducă roadă,
va trebui să avem şi trăire duhovnicească, aşa încât predica noastră să
izvorască din inima noastră, nu doar din mintea noastră. „Cuvântul despre
virtute are nevoie de o inimă curată şi liberă de lucrurile acestei lumi. Aşa
cum apa dintr-o pictură nu ne poate astâmpăra setea, aşa şi cel care predică
fără să împlinească nu ne poate alina. însă cel care învaţă virtutea din
propria virtute, acela o predă şi ascultătorului, precum ar da altuia ceva
de-al său, şi astfel cuvântul lui ajunge în inima celuilalt."2
Fără
această vieţuire suntem chiar periculoşi pentru poporul lui Dumnezeu, deoarece
putem amesteca sfintele Sale cuvinte cu feluritele lucruri adunate înăuntrul
nostru şi să prezentăm poporului această compoziţie ca fiind cuvântul lui
Dumnezeu şi voia Lui cea sfântă. In loc să prezentăm doar cuvântul preasfânt şi
mântuitor al Domnului, vom oferi în acest cuvânt şi elementele patimilor
necurate şi prejudecăţile noastre, şi astfel vom adăpa poporul lui Dumnezeu cu
apă tulbure, cu tot ceea ce afectează progresul duhovnicesc şi chiar mântuirea
lor. Oile Mele păşteau ceea ce călcaseră picioarele voastre şi beau apa
tulburată de ale voastre picioare (Iezechiel 34,19).3
Acelaşi
lucru se poate întâmpla şi din partea poporului: să aştepte de la predică
„odihnă", mângâiere şi alintare a patimilor şi a prejudecăţilor, şi nu
eliberarea de ele. Când Hristos vorbea despre iubirea de arginţi, fariseii,
care-L ascultau, au început să-L batjocorească, pentru că erau ei înşişi
iubitori de arginţi. Şi pe toate acestea le auzeau şi fariseii, care erau
iubitori de arginţi, şi-L luau în bătaie de joc (Luca 16,14). Vedeţi? In loc să
se problematizeze datorită cuvintelor Domnului, se înfruntau cu El. Aşa cum a făcut
şi o doamnă pe care am cunoscut-o. Văzându-şi în oglindă faţa plină de bube,
s-a înfuriat. Şi, în loc să încerce să facă ceva pentru faţa ei, pentru a arăta
mai bine, a dat un pumn în oglindă şi a spart-o. Şi a rămas cu falsa impresie
că e frumoasă şi plăcută.
Dimpotrivă,
dacă predicatorul va justifica iubirea de arginţi, iubitorii de arginţi vor
spune: „Bravo, e frumos ce ne spui!", pentru că exact acele cuvinte ar
alinta patima lor.
Asta
ar trebui să ne facă să ne întrebăm care este motivul pentru care spunem cu
entuziasm: „Astăzi am auzit la biserică o predică bună!" Nu cumva predica
ne-a satisfăcut patimile şi prejudecăţile? Nu cumva o altă predică nu ne-a
plăcut deoarece ne-a deranjat patimile şi prejudecăţile? „Le zici într-un
asemenea fel, încât îmi trezeşti conştiinţa! Dar eu nu vreau astfel de trezire,
şi nu voi reveni!" îmi zicea în 1986 un tânăr, în urma unei predici, şi
era pe deplin sincer. „Nu sunt problematizat de ceea ce nu înţeleg din
Scriptură, ci de cele pe care le înţeleg", spunea cu înţeles Mark Twain.
Şi
nu e doar atât. In vremea Sfântului Ioan Gură de Aur erau unii care voiau
predici „de nivel înalt", într-o limbă elevată, cu cuvinte alese, dovadă a
sărăciei lor duhovniceşti. Iar Sfântul Ioan îi certa cu asprime pentru scăderea
lor: „Nu vreţi să auziţi cuvinte de evlavie, ci mulţumitoare, cu efecte oratorice,
ca şi cum aţi asculta cântăreţi şi instrumentişti celebri" (Omilia L la
Faptele Apostolilor, P.G. 60:225). Şi continuă: „Asta distruge Biserica."
Şi,
în final, un lucru atât de important: Cuviosul părinte Paisie spunea că nu
ajunge doar să spunem lucruri frumoase sau bune, ci va trebui să le spunem şi
într-un mod bun, altfel îl vom răni pe ascultător. I-a spus într-o zi unui
scriitor care scrisese lucruri frumoase, dar pe un ton aspru: „Tu arunci
celorlalţi cununi aurite şi împodobite, dar aşa cum le arunci, spargi capete.
Şi nu doar pe cele sensibile, ci şi pe cele sănătoase."1 Foarte mare este
responsabilitatea noastră, a preoţilor, înaintea lui Hristos. Va trebui să fim
mereu foarte atenti la ceea ce oferim ca hrană poporului înfometat al lui Dumnezeu,
dar şi cum oferim. Să ne învrednicească Domnul aşa încât să oferim mereu
poporului Său hrana cea sănătoasă şi hrănitoare!
ARHIMANDRIT
VASILIOS BACOIANIS
TAINE
ŞI DESCOPERIRI ÎN EVANGHELIILE DUMINICILOR; Editura de suflet, Editura Tabor
Sursa CrestinOrtodox.Ro
Comentarii
Trimiteți un comentariu