Duminica a X-a după Rusalii. Vindecarea demonizatului
Duminica
a X-a după Rusalii. Vindecarea demonizatului (Matei 17, 14; Marcu 9, 14; Luca
9, 37) (Sursa CrestinOrtodox.ro)
a)
Credinţa mută munţii
Luna
august. Şase luni înainte de patimile lui Hristos. Hristos a urcat pe Tabor
împreună cu trei dintre ucenicii Săi - Petru, Iacov şi Ioan - şi S-a schimbat
la faţă înaintea lor (v. Matei 17, 1). La poalele muntelui, ceilalţi nouă
ucenici încercau să vindece un demonizat adus de tatăl său, fără însă să
reuşească. Hristos, coborând de pe Tabor, l-a vindecat imediat şi a zis
ucenicilor Săi, care nu au putut să scoată demonul: Dacă aţi avea credinţă cât
un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici acolo, şi se
va muta. Şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă (Matei 17, 20).
Hristos
nu a spus doar: „Dacă vei avea puţină credinţă", ci: „Dacă ai credinţă cât
un grăunte de muştar". Nu cât un grăunte de grâu sau de porumb sau al
altei plante, deoarece grăuntele de muştar, deşi poate fi chiar microscopic,
are o asemenea dispoziţie şi dinamică, încât poate să ajungă un copac imens.
Deci, zicând „credinţă cât un grăunte de muştar", Hristos vrea să spună o
credinţă caldă, şi nu rece, care va creşte şi se va dezvolta continuu. O astfel
de credinţă este capabilă să mute un munte întreg, a spus Hristos, iar El nu
spune minciuni. Insă este înfricoşător să muţi un munte întreg folosindu-te
pentru asta numai de credinţa în numele lui Hristos.
Asta,
desigur, nu înseamnă că orice creştin care are o astfel de credinţă poate în
orice clipă să mute munţi (gândiţi-vă ce s-ar petrece pe pământ!), ci înseamnă
că dacă există un motiv de a se muta un munte, atunci s-ar putea petrece
această minune. Şi chiar s-a întâmplat, întrucât a existat un motiv.
Mamelucii
au fost un popor barbar. Din secolul al IX-lea până aproape în secolul al
XX-lea, au activat în rândurile altor popoare musulmane. Şi-au făcut apariţia
şi în Egipt. I-au chinuit şi i-au prigonit pe creştini. Intr-o zi, a fost
chemat patriarhul grec al Alexandriei, Ioachim Panis (1487-1567), şi i-au spus
ameninţător: „Să ne dovediţi că aveţi o credinţă corectă, altfel vă vom
extermina. Susţineţi că, dacă aveţi credinţă cât un bob de muştar, puteţi să
spuneţi muntelui să se ducă de aici şi să meargă acolo. Deci, dovediţi-o!"
Şi patriarhul, care era sfânt, a acceptat.
I-a
rugat pe creştini să postească trei zile şi, într-o anume zi şi la o anume oră,
patriarhul cu toţi creştinii au urcat pe munte, pentru a dovedi mamelucilor că
tot ceea ce spune Hristos e adevărat. De o parte era patriarhul cu creştinii,
de cealaltă parte erau mamelucii cei înfricoşători. Patriarhul a îngenuncheat
înaintea muntelui, l-a însemnat cu semnul crucii şi a zis: „In numele Tatălui
şi al Fiului şi al Duhului Sfânt, munte, mută-te!" Şi muntele s-a împărţit
în trei bucăţi şi a început să se mişte.
Mamelucii
s-au îngrozit. S-au temut ca nu cumva muntele să cadă peste ei şi să-i
strivească. Acum l-au rugat cu căldură pe patriarh să dea poruncă muntelui să
se oprească din mers. Iar patriarhul a poruncit muntelui să se oprească, şi
muntele s-a oprit. Acest munte se numeşte până astăzi, în limba egipteană,
Munte, stai! - Dur Dag - şi se află undeva în Cairo, despicat în trei. Fireşte,
după acest şoc, mamelucii i-au lăsat liberi pe creştini, dar nu numai atât:
mulţi dintre ei au crezut şi s-au convertit.
Credinţa
în Hristos nu mută doar munţii de pe pământ, ci mută şi munţii (patimile) care
sunt în sufletele noastre şi care ne îndepărtează de Hristos. Vestitul
cercetător în genetică american Francis Collins, primul care a descifrat
ADN-ul, a avut o perioadă în viaţă când a fost necredincios. După o vreme a
crezut în Dumnezeu şi, într-un interviu pe care l-a dat, declara: „Am înţeles
în sfârşit că dorinţa mea de a mă apropia de Dumnezeu era împiedicată de
superficialitatea şi de păcătoşenia mea. Credinţa în Dumnezeu presupunea moartea
egoismului, pentru a putea renaşte." Credinţa lui în Dumnezeu a făcut
nevăzut şi a îngropat acest munte al egoismului, şi astfel s-a reîmpăcat cu
Dumnezeu şi a renăscut.
Această
mutare, omorâre a egoismului, este mult superioară mutării unui munte pământesc,
oricât de înalt ar fi acesta. Ferice de cel care are o credinţă atât de mare!
Este „atotputernic".
b)
Necredinţa nu face minuni
Pe
demoni scoateţi-i, a zis Hristos ucenicilor Săi când i-a chemat să fie
colaboratori ai Săi (Matei 10, 5-8). Şi aşa, cu puterea Lui, au scos demonii
(v. Luca 10,17). Insă a existat o clipă când nu au putut să scoată demonii. Era
imediat după Schimbarea la Faţă a Domnului (v. Matei 17, 14-23). Atunci,
ucenicii L-au luat deoparte pe Domnul şi L-au întrebat: De ce noi n-am fost în
stare să-l scoatem? (Matei 17,1J9). „De vreme ce ne-ai dat puterea să scoatem
demonii şi până acum totul a mers bine, de ce acum, în clipa aceasta, nu am
putut să scoatem demonul din tânărul acesta?" Iar Hristos le-a răspuns:
Din pricina puţinei voastre credinţe (Matei 17, 20). „Pentru că tocmai în acea
clipă aţi încetat să credeţi în Mine." Ce s-a întâmplat?
L-au
văzut pe Hristos „făcând diferenţe", şi credinţa lor s-a şubrezit. Mai
exact: în casa lui Iair i-a luat împreună cu El pe Petru, pe Ioan şi pe Iacov,
în timp ce pe ceilalţi i-a lăsat afară (v. Luca 8, 51). La Schimbarea Lui la
Faţă i-a luat iarăşi cu El doar pe aceştia trei, pe Petru, pe Ioan şi pe Iacov
(v. Matei 17, 1). Pe ceilalţi i-a lăsat să aştepte jos, la poale. N-au suferit
asta. Se întâmpla înainte de Cincizecime şi erau încă neputincioşi. I-au
invidiat pe cei trei ucenici şi, ce e mai important, au început să se îndoiască
de Hristos în adâncul lor. Şi au încercat să scoată demonul din omul demonizat
dinaintea lor. Insă era cu neputinţă cu o astfel de inimă să facă minuni şi mai
ales să scoată demoni din oameni. Cel ce se îndoieşte e asemenea valului mării,
mişcat de vânt şi aruncat încoace şi încolo (Iacov 1, 6).
Ceva
asemănător s-a întâmplat şi cu Moise. însuşi Dumnezeu spune despre el: Şi nu
s-a mai ridicat în Israel proroc ca Moise, pe care Domnul să-l fi cunoscut faţă
către faţă (Deuteronomul 34,10). Dumnezeu S-a lăsat convins de virtuţile lui
Moise şi a făcut multe minuni. Era prima oară când a făcut atât de multe
minuni, şi asta de dragul lui Moise (v. Deuteronomul 34,10). Domnul a făcut
după cuvântul lui Moise. A îndepărtat tăunii de la faraon, de la slujitorii lui
şi de la poporul său şi n-a mai rămas nici unul (Ieşirea 8, 31). Nu spune că a
făcut Moise minunea, ci Dumnezeu a făcut-o precum a spus Moise. Atât de mult
S-a plecat Dumnezeu lui Moise, datorită credinţei din inimă a acestui rob ales
al Său.
Veţi
pune stâncile să-şi dea apele şi le veţi scoate apă din stâncă şi veţi adăpa
obştea şi vitele (Numerii 20,8), i-a spus Dumnezeu lui Moise în pustiu, puţin
înainte de a intra în Pământul Făgăduinţei. Iar Moise, pentru o clipă, s-a
îndoit. S-a gândit: Cum e cu putinţă să iasă apă din stâncă? Şi încă atât de
multă, încât să sature întreg poporul israelit, împreună cu animalele lor? Insă
a lovit stânca şi n-au avut apă, din cauza necredinţei lui de o clipă. Moise,
fiind smerit, şi-a venit în fire, şi-a recâştigat credinţa, a căzut cu faţa la
pământ. Apoi, lovind cu toiagul în stâncă, s-a făcut o minune: stânca a izvorât
apă şi au băut şi oamenii, şi vitele lor (v. Numerii 20,1-11).
O
mamă povestea: „Dacă voi arunca sticla aceasta în prăpastie şi se va sparge, va
fi semn că şi copilul meu va muri, se va sfărâma. Aşa că nu îl voi arunca. Dacă sticla nu se va sparge, nici copilul meu nu va păţi nimic." Mama a
aruncat sticla şi aceasta nu s-a spart. A rămas întreagă. Apoi a aruncat şi
copilul bolnav, dar acesta a murit. Se spune că a fost singurul copil care a
murit în acea prăpastie, din pricina necredinţei nefericitei mame. Atunci când
crezi nu te îndoieşti, aşa că nu-ţi trebuie dovezi. Când te îndoieşti, nu crezi
deplin şi nu aştepţi minuni.
Astăzi
nu Dumnezeu este de vină pentru că minunile sunt rare sau lipsesc, ci
necredinţa noastră e de vină. Şi n-a făcut acolo multe minuni, din pricina
necredinţei lor (Matei 13, 58). Dacă tu poţi, crede. Toate îi sunt cu putinţă
celui ce crede (Marcu 9, 23), a spus Hristos tatălui care şi-a adus fiul pentru
a fi vindecat. Iar tatăl I-a strigat imediat cu putere, cu lacrimi: Cred,
Doamne! Ajută necredinţei mele! (Marcu 9, 24). Acest Cred, Doamne! Ajută
necredinţei mele! să fie şi cererea noastră sinceră către Domnul.
c)
Dacă Dumnezeu l-ar lăsa liber pe diavol
Dumnezeu
este Atotputernic. Insă nu este doar Atotputernic, ci este şi Iubitor de
oameni. Altfel, ca Dumnezeu, ar putea fi „periculos". Şi diavolul are
putere. Dovadă: îi legau cu lanţuri la mâini şi la picioare pe cei demonizaţi,
iar diavolul le rupea (v. Luca 8, 29). Insă marea problemă cu diavolul este că
el îşi combină puterea cu răutatea. De aceea şi este foarte periculos. Să ne
amintim cu câtă uşurinţă a aruncat sute de porci în mare (v. Matei 8, 32). Nu
i-a scăpat nici unul. Şi cu puşca dacă s-ar fi dus să-i omoare, nu ar fi reuşit
atât de bine. Poate mai scăpa vreunul. Poate unul chiar fugea. Insă diavolul
i-a omorât pe toţi, până la unul. Cu câtă uşurinţă a reuşit să sfâşie toate
animalele lui Iov - oile, boii, cămilele - mii şi mii de animale (v. Iov 1)!
Cu
puterea şi cu răutatea pe care le are, poate să-i facă omului orice rău, să-L
facă mut şi surd şi orb (v. Matei 12, 32) sau să-i provoace orice boală,
chinuindu-l o viaţă întreagă. Poate, dacă intră în el, să-i răsucească capul,
să-i crească limba atât de tare, încât să-i iasă din gură, să nu-l lase să se
liniştească, să-l alerge printre morminte, prin pustiu (v. Matei 8, 28), sau
să-l arunce în foc, să-l facă cenuşă, sau în apă, ca să-l înece (v. Matei
7,15). Oriunde îl apucă, îl aruncă la pământ şi face spume la gură şi
scrâşneşte din dinţi şi înţepeneşte (Marcu 9,18). Un profesor mi-a spus odată:
„Nici nu credeam că există diavolul. Am crezut în clipa când am văzut un om
demonizat."
Poate
chiar să sfâşie oameni. I-a omorât pe toţi păstorii lui Iov. A dărâmat şi casa
lui, omorându-i pe toţi copiii săi, până la unul. Poate provoca şi uragane, să
dărâme blocuri, să dărâme pomi. Poate genera tsunami-uri. Poate să scufunde
vapoare, să spulbere oraşe întregi, ţări întregi. Poate provoca cutremure,
încât să facă una cu pământul un întreg continent, cum e Europa sau America,
sau chiar tot pământul. „Am provocat multe cutremure, făcând multe oraşe
ruine", spunea diavolul vestitului mag care avea să devină Sfântul Ciprian
(Sinaxar, septembrie, ziua a 13-a).
Atenţie:
pe de o parte, diavolul poate avea o asemenea putere, dar singur, fără
îngăduinţa Domnului, nu poate să mişte nici măcar un fir de păr. Aşa că, pentru
a ispiti pe ucenici, a cerut voie de la Domnul. Dar Domnul nu i-a permis. Ca
să-1 tulbure pe Iov, a cerut voie de la Domnul. Iar Domnul i-a dat voie atunci
(v. Iov 2, 6). Pe mulţi i-a aruncat în apă sau în foc, dar nu întotdeauna a
reuşit, pentru că nu i-a permis Domnul. Şi pentru a intra în porci a cerut
iarăşi voie de la El (v. Luca 8, 32-33). Poate că diavolul ar fi vrut să duc?
porcii în sat. inchipuiti-va câteva sute de porci mânaţi de diavol intrând
turbaţi în sat, făcând satul harcea-parcea, omorându-i pe toţi locuitorii de
acolo. Insa Domnul n-a permis diavolului să facă acest lucru, l-a lăsat doar
să-i înece pe porci, ca nu cumva satul să fie invadat de porci. Diavolul este
întotdeauna sub puterea Domnului. Pe Iov l-a chinuit cu îngăduinţa Domnului,
însă nu i-a luat viaţa, deoarece nu avea voie de la Domnul. Iată, ţi-l dau ţie
pe mână. Numai fie viaţa lui să nu te atingi (Iov 2, 6). Nu acelaşi lucru s-a
întâmplat cu fiii săi. Pe aceştia i-a omorât pe toţi. I-a omorât şi pe toţi
ciobanii lui, cu îngăduinţa Domnului.
Deci
dacă Domnul ar lăsa liber pe puternicul diavol nu o zi, nu o oră, ci doar
câteva secunde, atunci am fi pierduţi cu toţii. Ar căuta ca un turbat ocazia să
facă tot ce poate mai rău. Ne-ar arunca în foc sau în prăpastie sau în mare; ar
produce cutremure sau taifunuri pentru a ne omorî pe toţi, aşa cum i-a omorât
pe fiii şi pe ciobanii lui Iov.
El
vrea ca un turbat să facă toate astea şi mult mai multe, să distrugă întreaga
zidire, dacă ar putea, doar pentru că este creaţia lui Dumnezeu, dar nu-l lasă
Pronia dumnezeiască. „Dacă Dumnezeu nu ar pune limită obsesiei diavolului, l-am
vedea pe diavol jucându-se cu lumea ca şi cu o minge." A reuşit diavolul
să-L ducă pe sus pe Hristos, Ziditorul lumii, din pustiu până la Ierusalim, şi
de acolo pe un munte înalt (v. Matei 4,5-9). Cum n-ar reuşi să ridice în aer
întreaga lume?
Unii
spun: „Unde e Dumnezeu? De ce nu intervine?" Iată unde este: cu mâna Lui
nevăzută îl împiedică pe diavol să ne şteargă de pe faţa pământului. Cu alte
cuvinte, faptul că acum trăim, ne mişcăm şi facem ce vrem nu ni se datorează
nouă, ci mâinii blânde, nevăzute a lui Dumnezeu, Care ne ocroteşte.
Doar
şi pentru acest lucru ar trebui să-I fim recunoscători Domnului şi Dumnezeului
nostru şi cu orice chip să-I mulţumim, păzind voia Sa cea sfântă, deoarece El
este Dumnezeul nostru.
ARHIMANDRIT
VASILIOS BACOIANIS
Comentarii
Trimiteți un comentariu