Duminica a doua după Rusalii: Ucenici ai lui Hristos (Matei 4,18-23)
I.
Cu totul neobişnuită ne apare întâmplarea pe care ne-o pune înainte Sfânta
Evanghelie de astăzi. Mântuitorul abia coborâse din munte, unde postise 40 de
zile, fusese ispitit de diavolul şi se pregătea să-Şi înceapă lucrarea
dumnezeiască. Nu făcuse minuni, nu vorbise mulţimilor cu putere, era foarte
puţin cunoscut. Umblând într-o zi pe lângă Marea Galileii, vede doi fraţi,
Petru şi Andrei, aruncându-şi mrejele, căci erau pescari. „Veniţi după Mine”,
îi cheamă El, „şi vă voi face pescari de oameni.“ Iar ei, ne spune Sfânta
Evanghelie, îndată lăsându-şi mrejele, au mers după Dânsul. Mergând mai
departe, vede pe alţi doi fraţi, pe Iacov şi Ioan împreună cu tatăl lor,
Zevedeu, cârpindu-şi mrejele. Aceeaşi chemare le adresează şi lor Domnul, iar
cei doi fraţi cu aceeaşi grabă îşi lasă corabia şi pe tatăl lor şi merg după
El. Neobişnuită, zic, ni se pare întâmplarea, pentru că cine dintre noi,
astăzi, ar fi în stare să facă la fel ca cei patru pescari săraci de lângă
Marea Galileii? Cine, aflându-se la lucrul său, la biroul său, la munca sa, în
pădure, pe ogor, şi venind un tânăr şi zicându-i, „Lasă-ţi plugul pe brazdă,
că-ţi făgăduiesc un seceriş mai bogat; lasă-ţi maşina şi vino cu mine, că
sufletul este mai de preţ decât toată lumea“; cine, zic, şi-ar lăsa toate,
şi casă şi părinţi şi copii şi să se ia după un tânăr, despre care au auzit
doar câteva lucruri? Este adevărat că Mântuitorul nu a chemat nici
negustori, nici plugari, nici bogaţi, oameni legaţi de pământ, de slujbe, de
averi, ci a chemat nişte pescari, obişnuiţi cu sărăcia, cu foamea, cu răbdarea
şi cu ostenelile.
Dar
chiar aşa, care pescar din vremea noastră ar mai face ca cele două perechi de
fraţi? Cei patru însă, au lăsat toate şi degrab au mers după Cel ce-i cheamă:
„Veniţi după Mine!” Ce s-a întâmplat mai apoi cu aceştia, noi ştim: pescarii
cei simpli au devenit ucenici şi apostoli preaînţelepţi ai lui Hristos, Care
printr-înşii a vânat toată lumea, arătându-ne, pentru totdeauna, cu pilda
vieţii lor, cum trebuie să fie adevăraţii ucenici ai Domnului.
II.
Îndată. Mântuitorul S-a înălţat la Ceruri de aproape două mii de ani, dar
vestea cea bună a Evangheliei Sale este departe de a fi ajuns până la marginile
lumii. El este cu noi de-a pururi, după făgăduinţă, până la sfârşitul
veacurilor; şi umblă şi astăzi pe lângă marea acestei vieţi, căci ca şi atunci
are nevoie de ucenici şi ne cheamă: „Veniţi după Mine!” Dar noi ce facem când
auzim chemarea? Unii stăm fără răspuns, cârpindu-ne mrejele grijilor vieţii;
alţii, ca şi cei chemaţi la cină, ne scuzăm: „Am veni, Doamne, dar avem de lucru
la ogor, la vite, acasă şi nu putem veni.” Iar alţii stăm la îndoială: „Chiar
acum, Doamne? Venim noi, dar mai târziu, acum avem atâtea treburi!” Şi nu ne
dăm seama de înşelarea diavolului, care nu ne îndeamnă să părăsim cu totul
gândul la faptele cele mântuitoare, ci numai să le amânăm pe mai târziu, ştiind
că amânarea este tot una cu părăsirea de tot a gândului bun. Domnul
Hristos însă nu vrea astfel de ucenici zăbavnici şi îndoielnici. „Lasă morţii
să-şi îngroape morţii lor!“, spune El celui ce voia să-I fie ucenic după ce-l
va fi îngropat pe tatăl său, şi adaugă: „Tu vină îndată, acum, şi-Mi urmează!”
Nu mâine sau poimâine, ci acum începe lucrul cel bun, pentru că ziua de mâine
nu ştii dacă o vei mai apuca.
O,
fericită grabă, fericit îndată, în care se ascunde taina vieţii veşnice!
Hristos ne cheamă şi pe noi, ca pe cei patru pescari: „Veniţi după Mine!” Dar
numai acela poate deveni ucenic asemenea lor, care-L ascultă şi-L urmează ca şi
ei, fără zăbavă, îndată.
Părăsind
toate. Multe sunt pricinile zăbăvniciei noastre, dar una pare să fie mai tare
decât toate: împătimirea de lume, de lucruri, legătura de cele materiale.
Ştiind acestea Domnul va spune tânărului bogat, care voia să-I fie ucenic:
„Leapădă-te de toate averile şi apoi vino de-mi urmează!” Iar în altă parte:
„Nu poate, zice, să-Mi fie ucenic cel ce nu-şi lasă tată, mamă, fraţi, surori
şi avere, cel ne nu se leapădă de toate, şi chiar şi de sine.” Domnul ştie că
suntem neputincioşi; că nu ne folosim de lucruri, ci ne lăsăm robiţi de ele
şi le slujim lor ca unor idoli. Dar nimeni nu poate sluji la doi domni: şi
lui Dumnezeu şi idolilor. Dumnezeu vrea să-I slujim numai Lui, dacă vrem să fim
ucenici ai Săi. Să înţelegem bine cuvântul. Nimeni nu ne opreşte de la
folosirea lucrurilor, deoarece Dumnezeu tocmai pentru trebuinţa omului le-a
făcut. Dar să ne folosim de ele, nu să fim robii lor; să ne mântuim, nu să ne
pierdem sufletul din pricina lor. Patriarhul Avraam era plin de bogăţii, dar
necontenit slujea cu ele celor lipsiţi. Iov cel bogat era „ochii celui orb şi
piciorul celui şchiop şi tatăl celor neputincioşi” (Iov 29, 15-16). Numai
atunci lucrurile sunt bine folosite când nu sunt piedică pentru slujirea lui
Dumnezeu, când nu ne opresc de la chemarea Domnului: „Veniţi după Mine!”. Nealipiţi
cu inima de nimic, desprinşi de toate şi gata pentru a urma îndată pe
învăţătorul, aşa trebuie să fie adevăraţii ucenici ai lui Hristos.
Taina
uceniciei. Când ne gândim cât de greu ne hotărâm noi pentru lucrul cel bun şi
cât de legaţi suntem de cele pământeşti şi trecătoare, ne întrebăm: oare ce
taină se ascunde în graba cu care cei patru pescari au lăsat toate şi au urmat
Domnului?
Este
adevărat că Domnul a fost om întru totul, asemenea nouă, afară de păcat, dar
chipul Lui, fără îndoială, oglindea Dumnezeirea, care era acoperită de
materialitatea trupului. Noi nu ştim cum poate arăta faţa unui om fără de
păcat, fiindcă noi ne-am născut în păcate şi păcat săvârşim în toată vremea
vieţii noastre. Chipul şi vorba Domnului aveau ceva ce nu se găseşte la oameni.
„Niciodată n-a grăit un om aşa”, ziceau slugile arhiereilor, care spionau pe
Iisus; mulţimile, ascultându-I dumnezeiescul cuvânt, uitau şi de foame şi de
sete şi mergeau după Dânsul prin locuri pustii. In curtea arhiereului, după ce
se lepădase de învăţătorul, Petru I-a întâlnit numai odată privirea şi ieşind
afară a plâns amar. Matei la vamă, ca şi pescarii, auzindu-I chemarea, a lăsat
toate şi a mers după Dânsul.
Chipul
Domnului era plin de măreţie şi cuvântul Lui plin de putere dumnezeiască, I se
supuneau vânturile, marea, diavolii, toate. Cum să nu I se supună şi pescarii
şi vameşii? Da, aşa este, dar să nu uităm cât de mulţi erau cei ce ascultau
cuvintele Lui cele minunate, cât de mulţi cei ce se uimeau de puterea ce ieşea
dintr-însul, şi totuşi cât de anevoie şi cât de puţini erau ucenicii Lui.
Celor
patru pescari, Mântuitorul nu le era cu totul necunoscut. Doi dintre ei, Ioan şi
Andrei, fuseseră ucenicii lui Ioan Botezătorul şi-l auziseră când a zis: „Iată
Mielul lui Dumnezeu, Care ridică păcatul lumii.” Ba au stat o zi întreagă
împreună cu El, după care Andrei a alergat la fratele său Petru, ca să-i spună:
„Am aflat pe Mesia, ce se zice Hristos!”. Înspre ziua în care i-a chemat
Hristos, Petru şi Andrei pescuiseră toată noaptea, fără să prindă nimic.
„Depărtează luntrea la adânc şi dă cu năvodul”, îi îndeamnă Domnul de pe ţărm,
iar ei, ascultând, au prins două luntri pline de peşte. Uimiţi de minune şi cu
inimile lor simple şi curate, pescarii au simţit că Cel ce-i chema nu era un om
obişnuit.
De
aceea, cu desăvârşită încredere, ei lasă şi luntri şi mreje şi familie şi merg
după Dânsul. În această încredere totală stă taina uceniciei în Hristos.
Această încredere ne lipseşte nouă, de suntem zăbavnici şi îndoielnici. Dacă
Domnul ne-a spus că nici un păr din cap nu cade fără ştirea lui Dumnezeu, cum
de ne îndoim că El nu o să Se grijească de noi, când însuşi ne-a asigurat că ne
poartă de grijă mai mult decât păsărilor cerului şi florilor câmpului, care
sunt aşa de frumoase şi nu duc nici o lipsă? Încredere totală în Dumnezeu că El
ne poartă grijă de-a pururi în toată vremea şi în tot locul, că nimic nu se
petrece în viaţa noastră fără ştirea şi îngăduinţa Lui: iată izvor de putere şi
de mântuire. Înarmaţi cu această încredere, mucenicii au biruit pe cei ce-i
chinuiau, cuvioşii au răbdat nevoinţele pustiei şi asupririle bântuielilor
drăceşti; cu această încredere nemărginită, pescarii au lăsat toate şi au urmat
lui Hristos. Şi El ne-a asigurat că cel ce caută mai întâi împărăţia Cerurilor
nu va duce lipsă de nimic, fiindcă mai degrabă va uita o mamă pe pruncul său de
la sân, decât va uita Domnul pe cel ce-L caută de Dânsul.
III.
Citim în Vieţile Sfinţilor la 3 iulie despre Cuviosul Alexandru, că, tânăr
fiind şi frate în mănăstire, mult se minuna el de cele spuse în Sfânta
Evanghelie pentru purtarea de grijă a lui Dumnezeu faţă de toată făptura.
Într-o zi, luând el cartea, merge la avva Ilie, stareţul mănăstirii şi-l
întreabă: „Părinte, oare adevărate sunt toate cele scrise în Sfânta
Evanghelie?”. Cuviosul Ilie auzind această neobişnuită întrebare, s-a mirat şi
s-a tulburat, socotind că fratele este înşelat de diavolul şi nerăspunzându-i nimic,
privea numai în jos. Apoi întorcându-se către fraţii care erau împreună de
faţă, le zice: „Să ne rugăm lui Dumnezeu pentru acest frate, care a căzut în
vreo oarecare cursă a diavolului.” Şi, ridicându-se, s-au rugat cu lacrimi.
Apoi
întorcându-se spre fratele Alexandru îi zice: „De unde ţi-a venit, frate acest
gând de îndoire, ca să nu crezi în cele spuse în Sfânta Evanghelie?”. La care
Alexandru a răspuns: „Nu mă îndoiesc Părinte de cele scrise în Sfânta
Evangheliile, ci numai întreb dacă adevărate sunt toate.” Şi i-au răspuns
fraţii toţi: „Cu adevărat, adevărate sunt toate şi nu este nici un fel de
îndoire.” Atunci zice fratele Alexandru: „Dacă sunt adevărate, noi pentru ce nu
le împlinim?“ Şi pornit fiind de Duhul, fratele Alexandru a cerut blagoslovenie
de la stareţ să se ducă în pustie ca să împlinească cele scrise în Sfânta
Evanghelie. Şi, închinându-se fraţilor, a plecat cu toată nădejdea în Domnul,
neluând cu sine nimic, fără numai Cartea Evangheliei. Şi a petrecut în pustie
şapte ani, neavând nici o grijă de cele pământeşti şi fără să ducă lipsă de
ceva, fiind hrănit de Dumnezeu în chip minunat.
Iată
numai una din mulţimea pildelor prin care Dumnezeu arată că îşi ţine cuvântul
faţă de cei ce îşi pun nădejdea într-Însul.
Cu
această încredere neîmpuţinată în Mântuitorul, să răspundem şi noi la chemarea
Lui, fără zăbavă şi părăsind obiceiurile păcătoase de până acum, ascultând
îndemnul stăruitor al Bisericii, la sfintele slujbe: „Pe noi înşine şi toată
viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm.” Numai aşa putem fi adevăraţi
ucenici ai Lui şi numai ca ucenici ai Lui ne vom putea învrednici să ne
împărtăşim de făgăduinţa Lui cea plină de bucurie: „Unde sunt Eu, acolo va fi
şi sluga Mea.” Amin.
Parintele
Petroniu Tanase
CrestinOrtodox.ro
Este o zi deosebita in calendar care pune problema
sfinteniei. Partea teologica este una partea mireana e simpla: complicarea
vietii, materialitatea excesiva, robirea omului de pohte si egoism, permanenta
atractie fata de altceva decat e normal, goana asta nebuna cu orice in afara
propriilor picioare, nevoia care ajunge la orbire si cere ca sa fie satisfacuta
de bani! Intrarea in buclucuri pentru femei, averi, fonctii. Ce este astazi
cred ca oricine mai are un dram de obiectivism vede sau macar zareste daca nu
vrea sa vada si sa recunoasca. Smerenia nu inseamna prostie, bunul simt nu
inseamna slugarnicie, fratia cu natura nu inseamna saracie, obedienta. Cred ca ultimii 30
de ani ne arata unde duc societatea prost condusa si stoarsa de valori, desfraul, distrugerea a ce e creat de
inaintasi sau natura, hotia, minciuna, ura, masluirea istoriei, nonvaloarea
ridicata la rang de cocoana mare... Pacat, avem doar o viata si trebuie sa
inghitim toata aceasta lume care culmea urla ca nu e bine dar tot mai rau si
mai egoist merge inainte! Asa sa ii ajute Dumnezeu pre umilii sfinti nestiuti
de nimeni dar care sorb din nectarul vietii fara prihana si pre aceia care fac
numai si numai ca sa profite in fel si chip de pohte, vicii si prostia celor
care nu vad sau nu vor sa vada ca exista frumusete, demnitate, adevar si liniste pe Pamant daca le
cresti ca pe niste flori fragile si roditoare mai ales in sufletul tau.
Comentarii
Trimiteți un comentariu